Nu te speria, bat la ușa ta,
Fiindcă vin aicea de departe
Și sânt obosit, foarte obosit,
C-am trecut prin viață și prin moarte,
Foarte obosit.
Dar tu nu mai ești, te-ai făcut povești,
Te-ai evaporat într-o poveste,
Și în locul tău, doar păreri de rău,
Și o umbră fără umbră este,
Și în locul tău.
Nunta noastră nu-i ca a nimănui,
Suntem două umbre peste vreme,
Doi adolescenți, triști și imprudenți,
Neștiind nici cum să ne mai cheme,
Doi adolescenți.
M-au oprit la vămi și-am trecut de vămi,
N-am rămas măcar o noapte-n lună,
Vai, ce sete-mi e, niște apă dă-mi,
Sete de o sete împreună,
Niște apă dă-mi.
Spune-mi. cine ești, cum te mai numești,
Eu abia am revenit în lume,
De pe căi cerești intru pe ferești,
Însă nu-ți mai știu nici chip, nici nume,
Spune-mi cine ești.
E așa târziu că eu nu mai știu
Dacă ești aceea ce-am văzut-o,
Cred că nu ești tu, nici eu nu sunt, nu,
Iartă-mă de tot, necunoscuto,
Nici eu nu sunt, nu.
Pentru tine-am mers și-am venit din univers,
C-am dorit să-ți dau un lucru sfânt,
Și nu mai rezist, să-ți aduc anunțul trist,
Că pe lună este tot pământ,
Este tot pământ.
(Locuri comune, 1986)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.