Un doctor dintr-un sat pe lîngă ape
Iubea o fată și-l iubea și ea,
Iubire pe iubire se iubea,
Departe-i dădea hrană lui aproape.
De-ar putrezii familia ferigii
Și trestia ar izbucni în spini,
Tot n-aș pricepe cum de-i vor străini
Pe doi îndrăgostiți două religii.
Căci el era de altă seminție,
Și neamul lui crezuse în alti sfinți
Și-atuncea băștinașii ei părinți
De medicul bărbos n-au vrut să știe.
Dar se iubeau, o, domn fără putere,
O, Dumnezeu al celor ce iubesc,
Ei se iubeau nu sfînt, ci omenesc,
Pe baltă, nu-n cupolele severe.
Și cînd a nuntă ambii se plecară,
Pe ea părinții n-au voit s-o dea.
Iubirea spre iubire orb privea
Și-atunci, virgina hotărî să moară.
Cum se urca în zori de noapte-n barcă
Și drumul își dădea înspre abis,
Abisul ce de-a pururi e deschis,
În așteptare și-n plăcere parcă,
Și moartea ei, cînd izbucni în cîntec,
Rupse un car de plase pescărești:
„De nu-s a lui, mă dau acestor pești,
Să-mi poarte ei iluzia în pîntec.
Mîncați-mă, întunecate fiare
Ale adîncului necunoscut!
Să-mi împlinesc iubirea n-am putut,
Mă doare, însă nu știu ce mă doare.
Eram să fiu a lui, voi fi a bălții,
Două biserici am avut în sat
Și în nici una nu ne-am cununat.
Lovi-le-ar pe-amîndouă vîntul morții!”
Părea că munți, din ape, se dezbină
Și neguri ies din gurile de pești,
Cu fosfor și plutiri dumnezeiești
Cînd balta prinse carnea de virgină.
Bisericile se cutremurară
Și într-un cer, abia atunci pătruns,
Poate că Domnul izbucni în plîns
Și milă-avu de lume-ntîia oară.
Bărbosul medic a aflat acestea
Din gura acră-a unui polițist
Ce nu vorbea nici vesel și nici trist,
Ci-ntr-un proces-verbal trecea povestea.
Ființa, cînd de lume se desparte,
Că este om, că este șoim sau cal,
Intră cu grijă-ntr-un proces-verbal,
Care e singurul fără de moarte.
- Domnule doctor, ți-a murit iubita,
Îi spuseră, apoi, și cîțiva răi,
Ce-ar crede despre asta socrii tăi,
Ce spune barba ta, nebărbierita?
El, însă, nu mai auzea cuvinte,
Avea treizeci, parcă avea optzeci,
Și-un vuiet permanent de ape reci
Peste urechea lui rotea morminte.
I se părea prin genele cărunte
Că vede fata cum revine sus
Și-apoi biserici izbucnind în rîs
Și o spînzurătoare într-o luntre.
Și-a luat o undiță, și-a luat o barcă,
Nici apă și nici pîine, doar atît,
Și doctorul bărbos, închis, urît,
Se duse spre-a uita să se întoarcă.
El pești prindea cu undița din ape,
Îi lua în palmă și-i sucea plîngînd,
A cercetat tot neamul lor de rînd,
Departe nu mai însemna aproape.
Șalăul, linul, crapul și plătica
Aproape-l cunoșteau pe-acel bărbos,
Care-a trecut prin viața lor pe jos,
Și nu mai bea și nu mînca nimica.
Această apă lacrima ei poartă
Și trupu-i sfînt e-acum în acești pești,
Din ce abis poți spune unde ești,
Neprihănita mea iubită moartă?
Și de durerea lui întreaga lume
Din acel sat, așa obișnuit,
De-atunci a renunțat la pescuit,
Trecînd la grîu, comerț și la legume.
Ca un schelet cu preșul bărbii rare,
Nebunul medic medic n-a mai fost,
Ci un pescar fanatic fără rost
Pe care apa peștilor îl doare.
El carnea ei o bănuia în toate,
Avu pînă la moarte năzăriri,
Visa mereu un cuplu trist de miri
Ce-și caută pe ape libertate.
Dar peștii se-nmulțeau în acea vreme
Nepescuiți de nimeni, proști și grași,
Asupra apei ei porniră marș,
Mai mult ca în vreunul din blesteme.
Și apele ieșiră pe comună,
Cu pești în ele și fugind de pești,
Culcînd asupra soartei pămîntești
Întreagă, năclăiala lor nebună.
Și-n forfota acelor pești isterici
Zeiesc se-ntrezărea pescarul orb
Umblînd după fecioara fără corp
Și luntrea i-o vînau două biserici.
Însă blestemul marii adorații
Abia acum se împlinește-ntreg,
Cînd într-al apelor cumplit înec
Cresc peștii devorînd civilizații.
Cresc pești dreptunghiulari, cu ochii sferici,
Virginități ce vicii vechi distrug,
O apă ca un vînt și ca un rug
Care se-ndreaptă drept înspre biserici.
Și din ciocnirea peștilor de sfinții
Ce-au despărțit iubirea celor doi,
Povestea se întoarce înapoi,
La locul unde au greșit părinții.
Ce n-au putut ca oameni să-mplinească,
Ținuți de ordinele părintești,
Ei împlinesc împrăștiați în pești,
În teatrul apei, mască lîngă mască.
Comuna lor sub baltă zace, frîntă
Sparte biserici se unesc în val
Vinovăția nu mai are mal
Și toți vin înecați la trista nuntă.
La mese reci de apă, ei se-așează,
Plutesc în naufragiul nupțial
Ce sufocant e al miresei voal
Și barba mirelui e-n sălcii, trează.
Iubirea cenzurată se razbună
Și spre nuntașii morți, ce-n mîluri ard,
Pare că peștii strigă, revanșard
- Fiți veseli! Cînte valuri! Noapte bună!
(Rezervația de zimbri, 1982)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.