Simt inima dictându-mi ritmul ei
Şi-ncep să scriu aşa cum ea îmi bate
O carte pură, fără de idei,
O carte de pasteluri vinovate
Ca-n fiecare vers sinucigas
Mereu e o întâmplare care plânge,
Mereu e condamnat un peisaj,
Mereu natura e un desant de sânge
Şi inima îmi spune să pun munţi
Şi vai, să pun în vers, păduri şi nume.
Să uit că noi ca oameni stăm înfrânţi
Spre-a fi învingători tot noi ca lume.
Natura e sătulă de idei,
Şi a găsit vindecătoarea cale,
Noi suntem numai copiile ei,
Ea-i seiful actelor originale.
Acuma când murim ne-ntoarcem blând
Cu toţii spre ediţia cea pură
Şi ploile ne-aşează murmurând
În matricea primară din natură.
Am fost risipitori şi guralivi,
Am urmărit halucinante ţeluri,
Murim, redevenind definitivi,
Spre-a reintra în temple şi-n pasteluri.
Iată de ce simt inima în piept
Dictându-mi ea pasteluri pentru-o carte
Şi-un trăsnet din natură mai aştept
Ce scriu aici să ardă mai departe.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Multumesc,Adrian Paunescu,
Multumesc Adina
ALapis
joi, 11 iunie 2015