Mă-ntorc bolnav cu fața către stele,
Mă dau luminii lunii împrumut,
Dar pe deasupra gândurilor mele
Același gong de noapte a bătut.
La capătul privirilor prin lotuși,
La capătul luminilor prin cer
Te regăsesc înfiripată, totuși,
Din marea fierbințeala și din ger.
Și orișicât m-aș depărta de tine,
Povara amintirii e mai grea.
Să mă arunc în Univers - îmi vine,
Dar mă scufundă-n aer, umbra TA.
Mi-aș cumpăra, fugind pe deșelate,
Cu oasele ostatice oricui,
Măcar atât : un pic de LIBERTATE,
Dar, pentru mine - libertate...NU-I !
EU nu trăiesc de fapt, decât prin TINE.
EU nu mai sunt de multa vreme...EU
Și-mi este rău și când îți este bine
Și numai TU decizi destinul meu.
Spinarea ca un terci mi se-ncovoaie
Și toți ceilalți mi-apar ca bieți nebuni,
Atârn de tine ca un miel de oaie
Prin umbrele lunaticei pășuni.
Nu-ti cer nimic, îmi știu prea bine firea
Și simt că nu te pot înstrăina
Si-acum, când mi-a rămas numai iubirea
Eu NU te chem : ci-ți spun : RĂMÂI AȘA !
Îmi răsucesc privirea printre astre,
Spinarea se prăvale la pământ
Și ca pe vremea armoniei noastre
Când mă gândesc la tine...SIMT CĂ SUNT !
Printre greșeli aproape ordinare
Dispar din calendar fără motiv,
Mereu te voi trăda pentru oricare
Ca să te pot IUBI DEFINITIV.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu