Urmele tale au înflorit,
Sa ridicat flora dulce din văi,
Vai, câte pâlcuri spre plus infinit,
Ard după urmele pașilor tăi.
Când te-ai născut ? În ce timp ? În ce loc ?
O ursitoare te-a blestemat
Să n-ai nici casă și nici noroc,
Nici dreptul simplu la un bărbat.
Când mă gândesc către tine mi-e frig.
Florile pașilor tăi ard cumplit,
Strig către tine, dacă te strig,
Singurătatea ta a-nflorit.
Râul e mare ca un blestem,
Între ce sunt și înflorirea că ești,
De peste moarte parcă te chem,
De peste mări, depărtări și povești.
Când te-am știut era foarte târziu,
Până acum se putea să și mori,
Doamne, ce frig, ce prăpăd, ce pustiu
Sub frăgezimea acestor flori.
Va veni iarna, prea trista mea,
Trenuri vor sta sub zăpezile mari,
Dintr-o provincie de undeva,
Fără putere ai să tresari.
Punte de țurțuri va fi între noi,
Florile stinse plecând in cer,
Ne vom întinde pe-un pat de sloi,
În sărutarea cu guri de ger.
Nu numai tu, ci și eu am avut
Straniul acces la acest nenoroc,
Florile tale murmură mut,
Încă e toamnă și te invoc.
Și mai departe ce să mai spun?
Soarele cade în scurta zi
Ca înflorirea țevii de tun,
Care anunță ce ierni vor veni.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
minunata poezie !
multumesc..
danab
miercuri, 14 decembrie 2016
O poezie care mi-a mers la inimă.
Mulţam pentru postare
deea
duminică, 04 decembrie 2016