După atâtea ce s-au strâns,
Dezastrul trebuia să fie
În hohotul de râs și plâns,
În viscol și în sindrofie.
Și ce mai poate fi-ntre noi,
Când eu, suflând în lumânare,
Cu toate rănile vâlvoi,
M-am scufundat în iarna mare.
Dintr-un coșmar nedeslușit,
Reproșuri, țipete și șoapte,
Până azi-noapte te-am iubit,
De n-ar fi fost această noapte.
Acum e frig până la gând,
Mai sunt un mecanism minuscul,
Când viscolul, în răni urlând,
Mă și preface-ncet în viscol.
Mă simt infirm și neîntreg,
La toate-acestea care fi-vor
Și, chiar de-aș vrea să te-nteleg,
Cu ce să te-nteleg, cu vifor?
Nimica nu mai poate fi,
Că inimile sunt departe,
Când nu ne mai putem iubi,
Să nici nu ne urâm de moarte.
E numai iarnă-n amândoi
Și ne-au intrat nămeți în sânge
Și legătura dintre noi
E acest viscol care plânge.
24 ianuarie 1998
(Deromânizarea României, 1998)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.