Și casa noastră e într-o padure
Ce are arbori nenumerotați,
Pe-un parapet suav de frunze pure,
Făcută din rindea și din nesaț.
E casa noastră dincolo de lume,
E casa noastră dincolo de timp,
Ne dezbrăcam de orice fel de nume,
În ciută te preschimbi, în leu mă schimb.
Începem vânătoarea pe podele,
Pe lânga focul uruind solemn,
Devii îndată ținta gurii mele
Și plâng încheieturile de lemn.
Un muget de materie te cheamă,
Împins de-nstrăinare te doresc,
Și tu alergi incendiind cu teamă
Întregul peisagiu codrenesc.
Te-arunci pe geam și fugi peste zăpadă,
Te-mpiedici când sunt dâmburi mari cu ierbi,
Și vin din întuneric să te creadă
Ciopoarele fanatice de cerbi.
Dar te-mblânzești sub cetina albastră,
Mi te așezi alături de grumaz
Și amândoi intrăm în casa nostră
Și nu mai știm ce-nseamnă ieri și azi.
Și ne iubim ca fiara pe o fiară,
Și n-avem chef de nici un fel de semn,
Chiar dacă moare lumea de afară
Noi n-auzim și casa e de lemn.
Și când, epuizați, un gând ne-ndeamnă
Spre lumea nominală de la Nord,
Îți spun formal: să ne întoarcem, doamnă!
Și tu răspunzi formal: sunt de acord!
(Locuri comune, 1986)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.