Ființe și morminte se îngână
hei, tată bun și pătimit mereu,
te strâng la pieptul meu și simt țărână
și tu ești singurul pământ al meu.
Și, uneori, îmi este dor de tine,
și-ți văd paltonul într-un șifonier
și plângi pământ atunci când nu ți-e bine
și ochii tăi într-o fântână pier.
Când ai plecat, puternicul meu tată,
eram convins că moartea nu te-a frânt
și că ai să te-ntorci, măcar odată,
să mă înveți ce este sub pământ.
Și-acum te strâng la piept și ești țărână,
un mort bătrân, cu morții tuturor,
și ai un catalog de oase-n mână,
e satul tău de fost învățător.
Deasupra florile se iau la harță,
de sărbători, în cimitir e fum,
iar tu, în școala moartă de sub scoarță,
ne chemi dintr-o recreație și-acum.
Dintr-un mormânt de var răsare luna,
hei, tată, dumitale mă închin,
învățătorul meu pe totdeauna,
pământul meu, mormântul meu. Amin.
(Nemuritor la zidul morții, 2001)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.