La noapte nu mai am răbdare,
La noapte nu mă pot abține,
Mă furișez în taină mare
Și voi fugi de lîngă tine.
Și voi fugi de lîngă lume
Și voi fugi de lîngă casă
Să-mi părăsesc averi și nume
Cum șerpii pieile își lasă.
La noapte intru în natură
Să-mi regăsesc rîvnita pace,
Să pasc în voie floră pură,
Din brazi să-mi cadă-n plete ace.
Abia aștept să stingi veioza,
Să cazi în somn ca într-o carte,
Și eu să-ncep metamorfoza,
Să fug și să mă duc departe.
Să intru grabnic între specii
Ce s-au ascuns în codrul mare
Și să vă uit pentru toți vecii
Sătul de veșnica-ntrebare.
Dar dintre triste animale
Și cu memoria uzată,
Naintea clipelor finale
Aș vrea să te mai văd o dată.
Să fie iarnă și zăpadă
Și eu să vin ferit spre tine,
Ca nimenea să nu mă vadă
Dar eu să văd de-ți este bine.
Trimis al permanentei grabe
Care e însăși viața noastră,
Să mă ridic în două labe
Să te privesc printr-o fereastră.
Și tu să simți pe femeiește
Că dintr-o noapte fără ziuă
E cineva ce te privește
Cu o privire de adio.
Și-apoi din nou memento mori
Să știi și tu că mi-ai fost dragă
Să mă aștepte vânătorii,
Să mă țintească și să tragă.
1985
(Locuri comune, 1986)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.