Un prim romantic - Adrian Păunescu
Adăugat de: ALapis

De ce nu aș fi o piatră care scrie,
O stâncă aplecată pe hârtie,
Un munte ce de voie se înjugă,
Un zeu păgân trecut la altă rugă ?

De ce n-aș fi asprimea-nduioșată ?
De ce băiatul meu nu mi-ar fi tată ?
Al cui folos m-ar ține-n veac de veghe,
Cu ce durere-a lumii sunt pereche ?

De ce n-aș fi o negură căruntă ?
De ce n-aș fi un dric zvârlit spre-o nuntă ?
Contrastele și așa îmi vin prea bine,
Și plus și minus zac mereu în mine.

De ce împrejurare literară
Sunt speriat de nu trimit și-afară,
Afară din ființa mea nebună,
Un dublu semn de soare și de lună ?

De ce nu aș fi un vagabond de gală
Și -un crin mânat de pofta sexuală ?
De ce n-aș fi, conform ursitei mele,
Noroi pe tălpi și frunte-n mal de stele ?

Nu ultimul romantic dintr-o eră
Când toate amurgesc și rar mai speră,
Ci când putreziciunea pe din două,
Un prim romantic într-o eră noua .

De ce n-aș fi puternic chiar prin plânsu-mi?
De ce m-aș tot feri de mine însumi?
De ce crucificarea n-aș dori-o
Cu un singur și egal refren: Adio?

De ce mi-ar fi rușine de oglindă ?
Eu sunt o bucurie suferindă,
Eu sunt asocierea curioasă
De iarbă crudă și de fier de coasă .

În stânga frunții soarele așteaptă
S-apună luna, blând, în tâmpla dreaptă.
De ce n-aș fi o piatră care scrie,
O stâncă aplecată pe o hârtie ?

De ce n-aș scăpăra un alt jăratec,
Mușcând întinderea de alb, sălbatec,
Ca un banchet mi-e sufletul la care
Se dă o mare foame de mâncare ?

Lansez, sfidându-vă, o noua boală,
Prea trista bucurie mondială,
Și hohotind de râs mă aflu tragic
Ca neamul meu conspirativ și dacic.

Cu fericire vă poftesc în rană
Estetica, de jertfa suverană.
De ce n-aș fi, cum inima mă-ndeamnă,
Cocor venind în fiecare toamnă.

Cocor plecând la miez de primăvară,
Cocor râzând de pajiștea vulgară ?
Eu nu știu dacă voi putea vreodată
Să fiu asa cum firea mi-o arată.

E clipa hotărârilor supreme.
De ce vă temeți voi, de ce m-aș teme ?
De ce cu bucurie n-aș surâde
Spre cel care cu groază-mi va fi gâde,

Cu groază el, și eu cu bucurie,
Că lui îi e mai frică decât mie,
El, care mă ucide se-nspăimântă
Și barda-n mâna lui plutește frântă ?

De ce n-aș povesti aceste toate
Eu, piatra bucuriei sugrumate,
Eu, stânca aspră care duce greul ?
Dacă de ea lega-va Prometeul.

Ficatul lui pe-al meu îmbolnăvindu-l,
El ține focu-n gură, eu colindul,
De ce să las cuvintele s-adaste
Ca eu sa-mi spăl ființa de contraste ?

Eu nu sunt eu, eu nu-s de-adevărate,
Decât înlănțuit de - aceste toate.
De ce n-aș destupa o nouă eră,
Urmând halucinanta mea himeră?

Voi fi cel hăituit, voi fi cel mare,
Ducând în cârcă semnul de -ntrebare.



vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.