Aș urca pe un vas, care pleacă în larg,
fără nici un bagaj, aș urca pe un vas,
să nu știu unde merg, să nu merg nicăieri,
să-mi petrec, fără sens, timpul vieții rămas.
Să încerc să răzbun ce-am trăit prea exact,
viața mea, zi de zi, pe ecranul de ceas,
m-aș urca pe un vas, cu motorul furat,
în derivă plecând, lumea toată s-o las.
Nu să mă sinucid, nu să mă fac de râs,
ci să plec neștiut, fără nici un orar,
pe un țol putrezit, singur să mă usuc,
și de vântul sărat, uneori să tresar.
Să mă las înjurat și trădat și uitat
și s-ajung într-un biet orizont secundar,
aș pleca pe un vas neprimit în vreun port,
într-un vas părăsit, pe-un ocean fără far.
Uite, vasul dorit, se lucrează la el,
cad păduri împrejur și buștenii se sparg,
mii și mii de dulgheri, mii și mii de fierari,
la cabine și punți, la lopeți și catarg.
E un vas pentru noi, cei bolnavi de cuvânt,
viața mea în tangaj, am s-o-ncarc, s-o descarc,
de pe strâmtul pământ unde-am fost prizonier
chiar de-ar fi să și mor, voi fi liber în larg.
(Meserie mizerabilă sufletul, 2000)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.