Accent de vară ce-a intrat în comă,
Bălăbăniri de frunze fără rost,
E-un pic de foc în fiece aromă,
Și tot ce e, nu va mai fi, a fost.
Cenușa urcă-n fiecare floare,
E totul gata pentru a cădea
Și fiecare semn de viață moare,
Cenușa urcă în ființa ta.
Pe munți e fum, e ceață sau e ploaie,
Traverse invizibile sub noi,
Ritmează, cadențează, se îndoaie,
Sunt clipele întoarcerii-napoi.
Reintră totul în normalitate,
Ce scurt e, totuși, acest drum postum,
Și soarele-i un fel de vânt ce bate,
Și-n ochii mei și-ai tăi aruncă scrum.
Când te-am iubit era în toate vară,
Te căutam ca orbul inocent,
Și-acum de ce să cadă și să moară
Întregul anotimp pe continent?
Aș vrea să emigrez cu tine-n iarbă
Și să te dau în paza unei flori,
Culcușul mineral să te resoarbă,
Să nu te văd că te topești și mori.
Cui să te las în locurile-acestea,
În care vara nu mai are spor?
Din telegraf în telegraf dau vestea
Că ești a mea, și nu a tuturor.
Și, totuși, e cenușă până-n buze,
Întregul drum spre ultimul popas,
Dar și de-ar vrea noroiul să te-acuze,
Am mistica de foc să nu te las.
Te-am mai iubit cândva, în altă fată,
Și mi-ai mai fost lumină în trecut,
Și printr-o acțiune concertată,
La nu știu ce răscruce te-am pierdut.
Acum, probabil că mi-e dat norocul
De-a fi găsit în ceruri un ecou,
Îți reocupi la mine-n viață locul,
Cenușa vieții a-nflorit din nou.
E-o zi aproape superstițioasă,
Te-așez încet sub umărul meu stâng
Și inima să cazi nu te mai lasă
Și, peste tot, sunt sălcii care plâng.
Și e și o senzație nebună,
Din care noi ruine îmi rămân,
Că aș putea, cu tine împreună,
Trăi în val de râu și-n stog de fân.
Și totuși viața asta ne desparte
Jucându-și balamucul ei întreg,
Și condamnați la viață și la moarte
Nici nu mai știu pe care s-o aleg.
Te-aș zăvorî în iarbă sau în frunze,
Să intri-n ciclul lor de mort și viu,
Și după-atâtea întâlniri ascunse,
De unde să te iau, să pot să știu.
Sau poate ai urcat de tot în mine,
Și n-am puterea să te părăsesc,
Decât prin chirurgie de destine,
Prin gest sinucigaș neomenesc.
E încă zi pe ceruri și pe poduri,
Dar umbrele se vor îngreuia,
Și voi afla, într-unul dintre moduri,
Că era noapte în lumina mea.
De azi e mâine și mai mult ca mâine,
Te pierd și te doresc și nu-mi ajungi,
Aud lătrând un fantomatic câine,
În inutile nopți, mereu mai lungi.
Pe drum, bolnavi uitați la vămi sihastre,
Singurătăți ce strigă în zadar,
Iar scrumul de la focurile noastre,
E destinat aceluiași coșmar.
E pretutindeni urmă de plecare,
În anotimpuri ce se contrazic,
Și vara întâlnirii noastre moare,
Și vine toamna marelui nimic.
Pe munți, coroane verzi de mure coapte
Sfidează, parcă, zilnicul prăpăd,
Așa cum pleci, eu te aștept la noapte,
Și mâine vin oriunde să te văd.
Alba Iulia - Râmnicu Vâlcea,
20 august 1995
(Front fără învingători, 1995)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.