Ce singurătate agresivă,
Se așează peste noi și printre,
Sună lung și ușa e deschisă,
Dar nu intră nimeni, cin' să intre?
Nu mai umblă sănii și cuvinte,
De la Adrian pan' la Maria,
Viscolul a înghețat butonul,
Toată noaptea sună soneria.
Năluciri prin colțurile casei,
Focul sobei pleacă-n cer, cu hornul,
Cerbul, care sunt, se sinucide,
Străpungându-și inima cu cornul.
Pe la ea, prin curte, urlă câinii,
Cu o misiune omenească,
Ei îmi văd nenorocitul suflet,
Câinii latră, ca să mi-l gonească.
Sufletul îmi e acolo unde
Se găsește cea mai tristă fată,
Ce-a orbit cu voia să nu-l vadă,
În această iarnă blestemată.
Mâna mea i-a dat contur și viață,
Duhul meu cu mâna ei se-nchină,
Astăzi am ajuns niște epave
De singurătăți în carantină.
Cai bezmetici trag pe lume sănii
Și mașini fac moarte pe șosele,
Viscolul descarcă în ferestre,
Numele singurătății mele.
Lacrimile, părăsindu-mi ochii,
Suie munții, înghețând pe pantă,
Viscolul sugrumă soneria,
În singuratatea dominantă.
Dragostea acum înseamnă ură,
Albu-i negru, într-un ger fierbinte,
Prin biblioteci, dicționare
Își dau foc, trădate de cuvinte.
Ca-ntr-o moarte proiectată cosmic,
Adrian o plânge pe Maria,
Pe buton apasă o amprentă,
Sună de la sine soneria.
22 ianuarie 2003,
București - Constanța
(Din doi în doi, 2003)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.