(Traducere de Csata Ernő)
Dintr-o ceață roșie, mare,
Soarele holba la mine,
Când așa mi-am zis:
Ridică-te și fii liber.
La Budapesta sau în alt loc.
Abia îmi amintesc ceva
Din lumea răposată,
Dar am înviat cu tristețe.
Rocile grotei s-au risipit,
Golgota fumega și am ieșit
Înviat, bâjbâind,
Din criptă-Zmeu, trecut afurisit,
Și ca unu fără sânge, anemic,
În căutare de noi apostoli,
Am pornit.
Furtună și păduri-Tatra, vuind,
Au fost ca Toma apostolilor,
Care prin fantele rănilor
Și-au băgat, muind, degetul,
Ceața umplând cerul
Și prin ceață,
Destrăbălat și uituc,
Am părăsit Trecutul.
Și am zis iar: eu nu știu
Cine sunt, am trăit, trăiesc?
Sunt numele cuiva
Sau urmașul numelui
Trist al unui mort?
Febra seara, poșta
Curierul,
Parcă de mult mi-ar aduce,
Așa îmi aduce.
Dar veni dimineața, de frig nălucea
Și eu n-am știut, de la
Miriștea
Căror amintiri veni?
Și rănile mi-am pipăit,
Mă dureau, ardeau teribil,
Dar, când le-am primit, dac-am primit?
Unde am hoinărit,
Am mai trăit?
De mine cine s-ar fi jelit,
Cine sunt și unde mă duc?
Rătăcind apoi: psalm slovac
A răsunat prin brădeturi.
Ce psalmi am știut eu
Mai drăguți
Odinioară? Doar, tac,
C-am uitat totul d-atunci.
Aud, din zări, cum vor s-ajungă
Aici alții.
Dar, unde-i Departe, Aproape,
Și unde-s printre ele Stații?
Parcă n-aș fi venit nicicând,
Doar sunt aproape:
Ochi, scrisori, telegrame,
Nu știu, de ce mă caută.
Și nu știu, de ce mă privesc
Fețe bizare?
Fața mea n-are scrisuri vechi,
Legenda mare
Despre vechile lupte s-a șters
De pe cap, fața mea străbună.
Seamăn tare,
Cu o prostuță
Dragoste, neîncepută.
Ca o blondă, un cedru jun, sfânt,
Se mândrește ziua miaza mare,
Uneori, în fața mea,
Și scrâșnind din dinți, liniștit
Mă-ndepărtez de el.
Îmi amintesc sau doar mă dor?
Dac-aș trăi, m-ar iubi,
Dac-aș fi. Mă gândesc:
Fiică mi-ar putea fi.
Și acolo mă uit mirând
La doamne, în păr cu flori,
Oh, cândva cuprins de fiori,
Eram nebun dupa fată.
După ea și perechi.
Străini, pe cine așteaptă?
Îmi vorbesc,
Cu ochii mă dezmiardă
Și simt, că în spatele meu
Stă un străin, altă persoană,
Lui i se adresează.
Ceva mă ține, ca pe un rob,
Ca pe lunatic pe acoperiș,
Îl privesc și eu cu tremuriș,
Ca pe unu în departare.
Și ce spun e așa rece.
Ca o furtună de cuvinte
Ce intră vuind în ghețar.
Undeva s-a oprit în nea,
Colo, pe un câmp înzăpezit,
Eul meu ros.
Pst!, acolo marea scâncește
Dureri vechi,
Cumplite și îndepărtate.
Dar această mare e brădet.
Da: mări, orașe,
Femei, doruri se ivesc
Și pe ele Parisul e coroană.
Mai lucitoare, admirabile,
Ca cele mai calde miraje.
Am avut de a face cu ele cândva,
Sau alții, astea toate,
Le-au îmbrățișat și admirat?
Oh, vai celui ce învie
Și nu-și simte propria viață,
Vorbele lui sunt de pupă
Și el e pupă la teatru de păpuși.
Întrebare, ispită și taină,
Aștept: ca cineva odată
Mă va chema
Și cu gură dulce, caldă
Îmi va șopti, cine sunt.
Aici e lac în sânul Tatrei,
Lucios, sălbatic, curat,
Caut în el veacurile,
Viața mea,
Caut apropierea proprie,
Timpul planând
Și oglinda, cea magică,
Cea iscoditoare.
Se oprește Viața
Și știu, că nu mai e nimic acum,
Nimeni nu trăiește
Și nimic nu e adevărat.
Un obraz depravat rânjește din lac
Și nu știu cine e?
Am înviat, vai, am înviat.
vezi mai multe poezii de: Ady Endre
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.