Casă veche, sfântă mamă,
Vis de dor în ger de iarnă,
O pictură pusă-n ramă
Peste-a timpului icoană.
Visez că mă îmbrac în tine,
Prin voaluri albe de mireasă,
În corpul tău e-atât de bine,
Soție, zâna mea aleasă!
Calcă luna printre aștri cu adâncă apăsare
Dezgolită de priveliști, strălucește-n depărtare,
Intră-n vals cu o cometă, aprinzându-i viu căderea,
O îndreaptă spre abisuri, domolind duios durerea:
Sufletul mă-ntreabă-n noapte dacă știu ce-i fericirea
Ochii adânciți în lacrimi îi răspund... e doar iubirea,
Gustul nefiresc al cărnii însetate de plăcere
Imi aduce cald prin șoapte cea mai pură mângâiere.
S-a ivit întâi o floare,
Albă și nevinovată,
Din a frigului zăvoare
A scăpat făptura-i toată.
Mi-ai pudrat duios pe aripi visul tău din lac de stele
Rasfățându-mi într-o undă toate dorurile grele,
Mi-ai atins tot sentimentul cu a ta purtare fină
Dezrobind din întuneric o iubire... o lumină.
Zbor înalt, curmat de soare,
Izvorât dintr-o poveste,
Ai suit în depărtare
Vrând s-atingi culmi prea celeste.
Copilă scumpă, grea plăcere,
Miresme proaspete de prune,
Inimii mele temnicere,
Iubirea-ți gândul mi-l supune.
Ascuns mi-e sentimentul în umbra unui gând,
Înăltă mi-e tăcerea ce-mi freamătă pe buze,
Capitulez plăcerea, fiori fierbinți frângând,
Lasând răbdarea crudă în timpuri să se scuze.
Amintirile m-apasă,
Se aprind dureri în mine,
Simt cum îmbâcsit de tine
Ochii lacrimi grele varsă...