Atâta m-am căznit să desfrunzesc păduri,
Gândind c-,așa, lumina va năvăli ca fluturi,
Din miezul ei de miere, vei născoci săruturi,
Să i le torni, încet, flămândei mele guri!
Umbla haihui un orb în ochiu-mi visător,
Că-nșelătoare umbre se perindau sub pleoape.
Mi-erai cuprins și capăt. Atâta de aproape,
Încât drumeagul lung, cu mers șerpuitor
Și licăriri căprii, desprins din ochii mei,
Te ocolea, sărmanul, că n-avea cale-n sine.
De-atâta așteptare, crescuseși, munte,-n mine,
Ne-am împietrit pe veci, cu frunți în nouri - stei.
Acum aș vrea să rupi, acum aș vrea să furi
Albastre-aripi de vânturi, ce răscolesc în soare
Și-aduc, pe raze, roua celestelor izvoare,
Să i le torni, încet, flămândei mele guri!
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.