Mi-a spus asearã timpul: "hai odatã!
Opreste-mã la tine, - sunt o fatã!
Cuprinde-mã puternic! Ca-n brãtarã
Îsi mânã timpul carul de piatrã pe sub cer
Si trag la jug centauri cu capete de fier...
Hei, timpule, opreste-ti odatã pasii duri!
Mirat din somn urcat-am ca din adânc abis:
Vuise tamburina afarã sau în vis?
Te-acoperise ploaia în saluri strãvezii?
Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare.
Şoptisei, poate, o-ntrebare,
Sau, poate, un răspuns.
Dar glasul nostru nu era ascuns?
În turburatu-mi suflet am construit o arca
- Informa nalucire de biblic corabier -,
Si turme-ntregi de gînduri pe puntea ei se-mbarca,
Noroade-ntregi, plecate puternicului cer.
M-aplec peste margine:
nu stiu -e-a marii
ori a binelui gand?
Ma doare amintirea tineretii
Cand fetele de-o varsta cu baietii,
Desi pareau doar niste banale jucarii —
Papusi de sexe diferite —
Mai stau o înserare,
ca să văd,
umbră din umbră cum se lasă,
cum al luminii văzătoare, dur prăpăd
Printre valuri care plâng,
Şi sub bolţi întunecate,
Şiruri
de-astre înceţate
În portul alb, în care-am ancorat,
Nici un pilot nu ştie cine sunt,
Nici câte vieţi întregi am navigat
Neîncetat,