Adoarme-n iarbă ciobănița cu pulpele deschise, parcă ar naște.
Geme uriașă ca în durerea durei faceri. -Bunăvestirea unui
Înger-Cioban din umbră o încearcă iar mieii, ca-n bazilici albe, pe muri, o împresoară ageri.
Robustă, rumenă, osoasă, cu trupul stăpânind țărâna,
ea vine din anatomia acelor triburi transhumanțe
care purtau berbecii-n spate, - spre rug, să-i ardă în păgâna
credință și să și-i mănânce, focoși, pe clasicile pante.
Acum adoarme-ncreștinată madonă-a stânii penteleie
cu pofta de-a iubi, nebună, -
și dor de-a naște un odraslu,
veriga vie de femeie care încheie și descheie
verigi, din naștere spre nuntă, - apoi din moarte către maslu.
Privind-o, am lăsat-o caldă să curgă-n somnul ei de smoală doar duhul chipului teluric i l-am furat în duh purtându-l
Când m-am re-ntors, poate născuse un zeu gigant în iarbă goală.
Ci unde-i?
S-a-nălțat la ceruri?
Sau o va fi-nghițit pământul
vezi mai multe poezii de: Alexandru Andriţoiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.