Noaptea mi se deschide
răsturnată
sub pași
ca o stradă pustie și largă
ducând
lunecând
către o margine de necrezut
foarte sigură
totuși totuși
foarte exactă
către o margine fără nume
unde nu-i
niciun sfârșit întristat
de oraș căzut în genunchi
niciun început visător
de nesfârșită câmpie
Și umblu așa pe noapte
printre case
singure târzii
în ore atât de
închise
ușile toate
deschise
cu inima vraiște umblu
și ușile toate atât de târzii
legănate se lasă
deschise bătute
se lasă
întruna mereu
de un vânt fără noimă
Se aud balamalele
triste scârțâind vechi
fire de nisip
curgând pe oase
un râu veninos
un timp întors
ce mă poartă
întruna mereu
lunecând
către o margine de necrezut
Poate dincolo
de ușile singure
deschise vraiște
în casele acestui negru târziu
până de curând a murit cineva
părăsit uitat
și eu trec
acum
fără să știu
fără să vreau
cu inima vraiște
tocmai prin moartea aceea
și eu trec
uitat părăsit
tocmai acum
către marginea de necrezut
unde nu-i
niciun sfârșit întristat
de durere căzută-n genunchi
niciun început visător
de nesfârșită melancolie.
vezi mai multe poezii de: Alexandru Lungu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.