Bate o lună plină de altă lume
un viol magnetic ce înfioară
până dincolo
de adâncuri
sufletul albei nopți înnebunite
de sine
și se aude cum pământul silit
de o forță necunoscută și grea
își mărește înclinarea în gol
și se poate ghici în văzduhuri
cum migrează de spaimă păduri
cu copacii mai oblici
din ce în ce
cu frunza mai piezișă
și se poate străvedea în fântâni
cum bisectoarea tăcerii acuma
nu mai taie nu
exact în două
tăcerea
ci o sfâșie dureros într-o parte
lăsând să se scurgă nevătămată
imensă
o l a c r i m ă
Înăuntrul acestei lacrimi pustii
ca într-o sferă de vid
mărginită
de o pojghiță netedă
de aer sticlos
văd îngerul orb rătăcitorul
pe aripi întinse cum șchioapătă
încercând să pipăie
asimetria
tăcerii
și e gata să leșine
îngerul
de prea multă lună plină
se clatină atât de tare
iată-l
atât de adânc se cutremură
că i se aud clănțănind amarnic
într-un spasm
continuu
solzii încordați ai aripilor
Îngere îngere
vezi să nu cazi
nimic nu se sparge mai lesne
ca o lacrimă
mustind din carnea tăcerii
ține-te bine
îngere îngere
cumplit e ca niciodată acuma
potopul de lună
când unghiile morților cresc
de trei ori mai repede
când copiii învață în somn și strigă
cuvinte amețitoare
cu totul necunoscute
când în staule se nasc de-a valma
monștrii cei mai duioși
frumusețile cele mai stranii
viței cu două capete
femei cu patru ochi
bărbați cu șapte suflete
când se aud în bătaia nemiloasă
a lumii
oasele fecioarelor înflorind nesăbuit
asemenea unor crini prin ninsori
când pământul se clatină mereu
în gol
și curge un timp
din
ce
în
ce
mai
ob-
lic
față de sine
îngere orb îngere
ține-te bine
pe două aripi sprijinindu-te șchiop
de marginea pustie a lacrimii
ține-te bine
măcar până-n zori
nu-mi cădea pe suflet
îngere
cu leșinul tău lunatec și strâmb.
vezi mai multe poezii de: Alexandru Lungu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.