Afară plouă, plouă.
în trista mea odaie,
Pe etajera roză,
Azi am găsit, iubito,
O albă tuberoză,
Pe etajera neagră,
Un trandafir mai galben ca părul tău de aur!
Sărmane flori iubite!
Ce mâini de castelană,
Ce mâini necunoscute, tremurătoare, fine
V-au rupt fără de milă!
Sau poate vijelia v-a secerat, nebună?
În trista mea odaie cum ați pătruns?
Răspundeți!
În tristă mea odaie doar razele de lună pătrund necercetate!
Ce bucurii secrete, ce vești neașteptate
Se-ascund bănuitoare
În tristele petale suave, parfumate?
*
Tăcerea mă-mpresoară,
Afară nu mai plouă,
Doar gândul îmi răspunde
Și deapănă povestea trăită-n alte vremuri atât de depărtate.
E-o noapte violetă,
Grădina e un farmec de cântec, de murmururi,
De forme și culoare,
De zâmbete ciudate,
De nențelese grații.
În arborii albaștri,
Cu frunze de mătase,
Cu ramuri delicate ca niște arabescuri,
Încep să licărească în candeli violete
Lumini aproape șterse.
Acuma se agită,
Încep să strălucească.
Și băncile de fildeș, de umbră tăinuite, visează solitare.
Nisipul pe alee atât este de roșu, că pare râu de sânge.
O feerie caldă de vis și de culoare
Apare-acum grădina,
Dar iată-n fund castelul
Cu poarta-i de aramă,
La dreapta și la stânga stă câte-un sfinx de pază.
Și-n turnuri crenelate, când suflă vântul,
Sună prelunga armonie de clopote de aur.
Ferestre ogivale cu geamuri colorate în roz, albastru, verde,
În cele patru colțuri câte-un balcon de piatră.
Dar iată și bazinul - oglindă fermecată -
Când razele de soare
Pătrund triumfătoare,
Se schimbă-n curcubee nemaivăzute încă.
»
Tăcerea stăpânește grădina și castelul.
Și luna se ascunde,
În candeli violete lumina pâlpâiește,
Se stinge, e-ntuneric,
Afară iarăși plouă,
Pe etajera roză, pe etajera neagră, petale veștejite.
Afară plouă, plouă,
E obosit chiar gândul și-acum ar vrea să doarmă.
vezi mai multe poezii de: Alexandru T. Stamatiad
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.