Ce freamăt jalnic se ridică
Din șir de sălcii plângătoare,
Și ce adormitor plutește
Mireasma teilor în floare!
Pe-ntinsul văilor, amurgul
Își lasă umbra lui molatic,
Un plop înalt, în depărtare,
Suspină trist și singuratic.
Cu murmur de izvor, din vale,
Se-nalță-o doină fermecată,
Și luna plină, s-o asculte,
De după dealuri se arată.
Frunzișul adormit îngână
Ca-n vis povestea lui de șoapte,
Și singur buciumul mai sună
În trista liniște de noapte.
vezi mai multe poezii de: Alexandru T. Stamatiad
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.