Fecioraşul marinar
Alfred, Lord Tennyson, 1809 - 1892
S-a sculat în zori şi, plin de-ncredere,
A sărit dincolo de dig în marea creaţă,
A ajuns nava şi s-a prins de-o parâmă,
Şi-a fluierat către luceafarul de dimineaţă.
Şi-n vreme ce fluiera ascuţit, prelung,
S-a auzit strigat de o sirenă, “Ce faci,
O, fecioraş, deşi eşti tânăr şi foarte mândru,
Eu văd de pe-acum locul în care o să zaci!
Nisipul şi drojdia valurilor se-amestecă
În peşterile-ntunecoase din golful mohorât,
De coastele tale-s prinse lipitori şi inima
Ţi-o mâzgălesc lichenii cu scrisul lor urât.”
“Naivo,” a răspuns el, “moartea-i ajunge
Pe toţi oamenii, de pe ţărm sau de pe mare,
Însă eu unul nu voi accepta niciodată
Să lâncezesc acasă, cu mâinile-n buzunare.’
Mama mă strângea-n braţe plângând,
Surorile-ntr-un glas strigau, ‘ne faci de ruşine;’
Tata-ngăima cuvinte despre moarte şi epave –
Toţi mă învinuiau, toţi se-agăţau de mine.
Dumnezeu cu mila! Eu pe-nvolburata mare
Mi-asum acum din toate primejdiile partea,
Un demon s-a dezlănţuit în inima mea,
Mai înspăimântător decât însăşi moartea..”
Trad. Petru Dimofte
vezi mai multe poezii de: Alfred, Lord Tennyson
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.