Îmbrățișarea a fost mult prea lungă.
Ne-am iubit până-n măduva oaselor.
Aud cum scârțâie oasele, văd
cele două schelete-ale noastre.
Noi navigam atunci pe nave astăzi uitate-aproape,
Pe lângă ţărmuri necunoscute,-n zilele copilăriei mele…
Lumini prietenoase, faruri fulgurant reflectate-n ape;
Insule, golfuri mărginite de palmieri cu fluturânde vele.
când
polițistul m-a tras
pe dreapta
eu
Te invidiez pentru Fiecare moment
în care reușești să scapi de mine.
Eu nu pot
Talazurile mari din pupa și, cumplit de rece, vântul
Ne împing prin apă înainte mai iute decât gândul;
Zări gri, apusuri sângerii, ceruri gata să se spargă,
Şi, zi de zi, singurătatea din ce în ce mai largă.
Mi-e teamă – și evit –
să mă întorc prea repede
cu spatele spre cineva.
Alizeele de nord-est ne poartă către sud,
Sud-estul ne atrage, începe-un maraton;
Întâlnim nave din toate ţările-n trecere
Spre Capul Bunei Speranţe sau spre Capul Horn.
Nimic nu se poate-ntâmpla de două ori.
Astfel că adevărul trist, adevărul prim,
este că noi am ajuns provizoriu aici, simpli trecători,
şi plecăm fără nicio şansă de-a folosi ce ştim.
Te-ai aşteptat ca un pustnic să trăiască în sălbăticie,
dar el are o căsuţă şi o grădină
înconjurate de un crâng de mesteceni voioşi,
la zece minute de şosea.
Velierul cu trei vele rândunică, cu marfa gata stivuită-n magazii,
Cu mâl negru din Mersey1 picurând de pe ancoră, cu cerul gri
Deasupra lui, c-un remorcher roşu la prova; marinarii, cu toţii
La post, cântă cu nişte voci care-ar fi putut trezi din somn şi morţii2.