A fost o vreme când toamna
îmi dăruia fructe dulci
și zile senine, iar eu
rătăceam pe drumuri de dor.
Nu-mi făceam griji
pentru ziua de mâine, chiar dacă
numai în vis puteam să zbor.
Acum mă înfioară
până și țipătul păsărilor
călătoare, pe când în privire
se lasă ceața. Nu vreau să știu
ce-i dincolo de înserare
cât timp mă alintă dimineața
din zâmbetul tău, cel
ce poate să țină departe
alaiul acesta de tăceri ruginii...
Iată de ce uneori văd flori
acolo unde nu-s decât
ramuri pustii!
vezi mai multe poezii de: Vasile Toma
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.