poezia mea nu începe cu idei
ci cu un oftat -
o fisură în gând
pe care o umplu
cu adierea primăvăratică
a mângâierii rămase nemângâiere
scriu cu mâinile pline de viață,
cu stiloul ce sângerează oftatul dintâi
uneori îmi iese un vers despre tine,
așa,
pe nepregătite
mă sperii
și-l camuflez cu substanța unei metafore
apoi vin cititorii -
unii, ca într-un muzeu:
se uită, nu ating,
spun „interesant”
și merg mai departe
alții vin cu bisturiul:
vor să afle ce înseamnă „floare”,
dacă „noapte” este realul simbol al absenței
și dacă „iubirea” e despre cine cred ei
dar poezia nu e de înțeles -
e de atins cu aripa nedefinită-a tăcerii,
ca pe un nor pe care nu-l prinzi,
dar care ne plouă oricum
apoi se face liniște
și toți încep să te citescă pe tine
cum să le spun că totul este despre un oftat,
despre un loc unde n-a ajuns nimeni
...în afară de tine?
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.