Cuminte să trăiesc am învățat,
Să mă mai rog lui Dumnezeu, că-i bine,
Și serile, să umblu-ndelungat
Ca să sleiesc neliniștea din mine.
Când vine vremea soarelui de-apus,
Și prind în râpă glasuri buruiene,
Acestei vieți frumoase de nespus,
Eu îi compun zburdalnice catrene.
Mă-ntorc. În poale, un cotoi pufos
Îmi linge palmele, torcând agale,
Și ca o stea se-aprinde vie jos
Lumina joagărului de pe vale.
Tăcerea sfâșiind din când în când,
Mai țipă câte-o barză peste casă,
Și nici nu cred s-aud atunci când
Va bate-n ușă mâna-ți generoasă.
1912
Traducere Medeleine Fortunescu
vezi mai multe poezii de: Anna Ahmatova
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.