Lui, care s-a asemuit cu un ochi de cal -
Încrucișat privește, vede, recunoaște -
Și iată, ca un diamant topit,
Lucește băltoaca, gheața crapă și piere.
În ceața purpurie dorm curțile tăcute,
Cheiurile, grinzile, frunza și norul.
Un fluier de tren. Pocnetul cojii de pepene.
Timidă, cu mănuși de piele, mâna lui se-ntinde…
Suni, oferi, scârțâi, în inimă bați,
Și-apoi te liniștești – căci pașii-ți coboară
Pe ace de pin, cu teamă ușoară,
Să nu tulburi visul firav al spațiului larg.
Căci tu numeri boabele rămase
Pe spicele culese; te-ntorci de departe,
Dintr-o vizită sumbră,
La lespedea blestemată din Darial*.
Iar Moscova iarăși te va mistui
Cu zurgălăul morții zăngănind în depărtare.
Te-ai pierdut la un pas de casă,
În zăpada ce-ți ajunge până la brâu… s-a sfârșit.
Pentru că a asemuit fumul cu un Laocoon,
Pentru că a cântat scaiul cimitirelor,
Pentru că a dat lumii un sunet nou,
Strofe ce strălucesc într-un spațiu de vis.
El a primit darul copilăriei veșnice,
Și bogăția aceea, și ascuțimea stelelor,
Și tot pământul - moștenirea sa -
Pe care a împărțit-o cu noi, toți.
* Posibilă referire la cimitirul cu lespezi, al călugărilor de la mănăstirea din Cheile Darial, Caucaz.
Notă: Vocea poetică este duală. Anna Ahmatova i se adresează lui Boris Pasternak, la persoana a II-a, ca un omagiu intim, personal, afectuos, dar, totodată, vorbește despre el la persoana a III-a, profund admirativ, plasându-l în sfera legendelor, a istoriei.
traducere, Manuela Munteanu (din franceză)
Lui, qui se compare lui-même à un œil de cheval,
Il louche, regarde, voit et reconnaît,
Et, voilà que déjà, tel un diamant liquide
Rayonnent les flaques, s’étiolent les plaques de gel.
Dans la brume mauve reposent les arrière-cours,
Les quais, les poutres, les feuilles, les nuages des cieux.
Sifflet du train. Craquement d’une peau de pastèque.
Timide, gantée de cuir, se tend sa main…
Tu tintes, tu donnes, tu grinces, tu fais battre le flux
Et soudain tu t’apaises – c’est que tu marches
Craintif sur les aiguilles de pin
Pour ne pas troubler le rêve fragile de l’espace.
C’est que tu comptes les grains
Sur les épis moissonnés, c’est que tu reviens
De quelque sombre visite
À la dalle maudite du Darial.
De nouveau Moscou te consumera
Avec au loin le grelot de la mort
Tu t’es perdu à deux pas de la maison,
Dans la neige jusqu’à la ceinture…c’est fini.
Parce qu’il a comparé la fumée à un Laocoon,
Parce qu’il a chanté les chardons des cimetières,
Parce qu’il a rempli le monde d’une sonorité toute neuve
De strophes, qui se reflètent dans un espace nouveau.
Il a reçu le don d’une éternelle enfance,
Et cette munificence, cette acuité des astres,
Et toute la terre est son héritage,
Qu’avec nous tous il a partagé
19 janvier 1936
vezi mai multe poezii de: Anna Ahmatova
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.