Se zice că aş trăi tânjind – ce inepţie sadea!
Se mai zice că amintirile mă rod necruţător.
Însă eu rar mă aflu-n ospeţie la memoria mea,
Unde mai pui că felul ei de-a fi e sâcâitor.
Când cobor cu felinarul aprins în subsol,
Parcă la o nouă prăbuşire, pe scară, duduitor,
Din urma mea pietrele vin şi vin rostogol.
Felinarul fumegă, nu există cale de-ntoarcere,
Ştiu că merg spre locul unde-i un inamic mâniat.
Rog de îndurare... Acolo e tihnă, beznă, înfiorare
Şi sărbătoarea mea s-a şi încheiat neamânat!
Deja-s trei decenii de când doamnele au fost petrecute,
Ştrengarul, glumeţul cela muri de adânci bătrâneţi...
Eu am întârziat. Regrete multe!
Nu pot să mă arăt niciunde.
Însă mă ating de pictura de pe pereţi
Şi mă-ncălzesc în faţa căminului. Ce minune!
Prin acest mucegai, funingine şi putregai
Străluciră doi bobi de smarald, două mărgele.
Şi mieună pisoiul. Deci, să mergem acasă, hai!
Dar unde e casa mea şi glasul raţiunii mele?
(1940)
vezi mai multe poezii de: Anna Ahmatova
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Multumesc. Dar unde e casa mea şi glasul raţiunii mele? nici eu nu stiu, O caut incă
ALapis
marți, 07 iulie 2015
Multumesc Adina.
alex
marți, 07 iulie 2015