Mijlocul tău se înclină spre genunchi;
sânul te culcă în aer,
sfârcurile lor la fel de neimplicate
ca niște stele calde.
Stai în carcasa elastică,
încă nu renunță la nou-născut
și ciclul vechi-născut.
Mișcându-te, te dai jos pe haine,
în josul acelui roz roz,
ca burta ta, moale ca budinca,
se înclină în spațiul gol;
în jos, peste amprenta atentă a chirurgului,
în jos peste șolduri, pernele alea de cap
și perne de gură,
mișcare lentă ca un știft,
peste fire clare, acel câmp uimitor
care îți ascunde geniul de patronul tău;
peste coapse, groase ca porcii tineri,
peste genunchi ca farfurioare,
peste viței, lustruit ca piele,
în jos spre picioare.
Oprești o clipă,
legându-ți gleznele în noduri.
Acum te ridici,
un oraș din mare,
născut cu mult înaintea Alexandriei,
îndată de Dumnezeu ai venit
în pielea voastră mântuitoare.
vezi mai multe poezii de: Anne Sexton
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.