Ai noștri sunt acești munți
pietroși, mănosi, cărunți.
Căci noi ne-am cățărat pe ei spre Cer.
Noi ne-am deschis adâncurile de aur și de fier
și-am suferit cu ei prin ploi și ger…
Noi le-am spintecat uriașele pântece,
noi le-am proslăvit frumuseți și cântece
Și le-am cunoscut sufletul și furtunile
mai bine ca oricine.
În haiducia grea ori doinind domol după ei
nimeni nu i-a cunoscut și îndrăgit ca noi.
Da, acest pământ daco-român,
Cine ar putea mai mult ca noi să spuie
c-al lui e?
Cine l-a arat
din începuturile vremurilor neîncetat?
Cine l-a semănat?
Cine i-a fost slugă și stăpân?
Care dintre neamurile vechi și noi
au îngropat în sânul lui atâți eroi?
și cu doina de veacuri aicea plânge?
Cine l-a apărat mai dârz de-al năvălirilor puhoi
și l-a adăpat atâtea mii și mii de ani,
cu sânge și sudori
Ca noi?
vezi mai multe poezii de: Aron Cotruș
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.