Mă uitam în sus,
spre marele cosmos, de timp dus,
de la răsăritul lunii spre apus,
pe cerul negru dar străpus,
de stele albe, cu aurore, uns,
purtat cu gândul spre ascuns.
Mă uitam și încă mai văd
pe bolta înaltă, plină de prăpăd,
dezlănțuit de nepătrunsul ascuns,
cum rămâne totul aproape dar de neajuns
și-l întreb cu gândul meu:
-Cun de îi liniște acolo mereu?
vezi mai multe poezii de: Ion Aradeanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.