Auzi?
S-a spart tristețea valurilor toate...
Acum șoptesc c-un ton nedeslușit,
Nesigur dacă-i viață sau e moarte
În nălucirea lor fără sfârșit.
Și parcă-mi sunt lungi vâsle printre gânduri...
Le leagănă și le împing spre cer
Cu aripile visurilor, rânduri,
Alături de-albatrosul lui Baudelaire*.
Tu simți?
Apusu-i solul mângâios al mării...
Mi-aduce vrerile lui Dumnezeu,
Când iscă stele-n palma depărtării
Și stinge focul sufletului meu.
Un far ascunde noaptea în lumină...
Răcoarea umblă lent, cu pas de vânt,
Precum un heruvim ce-ar vrea să vină,
Din vămile astrale, pe pământ.
Auzi? Tu, umbră-a mea cu trup subțire,
Din jocul luminițelor țesut...
Întregul basm al mării e-o șoptire!
N-auzi... În ceața nopții,-ai dispărut...
* Referire la poezia „Albatrosul” de Charles Baudelaire, în care albatrosul simbolizează condiția poetului: ființă înălțătoare și liberă în lumea spiritului, dar neînțeleasă în lumea oamenilor.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Mulțumesc mult! Bucuroasă!
Manuela Munteanu (autor)
sâmbătă, 25 iulie 2026
Minunat poem!
gabriel cristea
sâmbătă, 25 iulie 2026