Dezmiardă cerul albe avioane,
Îi ondulează bucle depărtării
Ca trombe ale-naltelor cicloane,
De la-început, pân-la sfârșitul zării.
Zvâcnesc și-ntrepătrund imensitatea
Cu glăsuirea aripii întinse.
Cu ochii ficși, măsor singurătatea
Și irealul lumii necuprinse,
În care par sămânță rătăcită -
Un ou pierdut al unei păsări-liră,
Cu-arcușul viu pe struna-i infinită,
Mirat că melodia se înșiră.
Ridică avioanele cortina
Și îmi dedică zbuciumul din nouri,
Cad în prăpăstii, caută lumina,
Rostogolesc auzului ecouri,
Iar aerul devine prăfuriu,
De parcă timpu-a ars și-l cerne vântul.
Arcușul meu arată că e viu
Și-mi umple caldul pieptului cu cântul.
Luceferii strănută valuri, valuri
De răvășite cețuri diafane
Și armăsarii albi trec peste maluri
Cu aripi duse-n ceruri - avioane.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.