Comoară nesecată, izvoarele străbune
Prin fresce, manuscrise, ne răscolesc gândirea,
Aureolate chipuri pogoar-o viziune
La noi, ce-ntinși pe spate nu-i intuim mărirea!
Cu trup inert ca lemnul, ca niște rigle-n stive
Ce sub povară stau și nu înalță capul,
Din tolăneli ne-nalță, spre Tine, milostive,
Pentru piciorul scurt, din mers, fă-mi esculapul!
E plină lumea asta de cei c-obraz de pâslă,
Ce vor povara lor s-apese a mea spinare,
Mă vor mereu supusă precum un sclav la vâslă,
O bancă ”fără minte” ce-oferă desfătare!...
Coboară verticalul în genele pierdute
Sub bolovanii lenei ce-anchilozează pasul,
Învață-ne pășirea, virtutea să sărute
Redeșteptarea frunții ce-a depășit impasul!
Tu, fă-mă drept ca brazii când se-frățesc cu cerul,
Revigorată sevă să-mi ude templul minții,
Fă capului pierdut să-i fiu chiar eu dulgherul,
Să-mi limpezesc cărarea precum vestiră sfinții!
Vor râde-atunci hrisoave sub ochii ce le-adună,
Icoanele tăcute vor coborî în lume,
Bogați vor fi săracii c-un pumn de țărnă-n mână
Când goarna judecății pe lume-o să răsune!
vezi mai multe poezii de: dorurot
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.