Bulgări de-azur ce vă negați sorgintea,
Născocind noroaie în calea-mi spre Eden,
Bici nemilos de azi îmi va fi mintea,
Iar pleoapele-n pupile, noaptea ce-o aștern...
Îți amintești iubito,
Deșertul nesfârșit,
Pe drumul numai dune
De-nșelător nisip?
”Lacul codrilor albastru”
Fură lunii crinolina,
Spre luceafărul sihastru
Sălcii își rotesc tulpina.
Azi tăcută-i empatia ca firava lumânare,
Strâmbă, cumpăna dreptății nu e ca cireșii-n floare...
De ce oare-i diapazonul doar în pliscuri de bancheri
Iar orchestrele vând arii de satrapi și de hingheri?
Îngrijorată marea ne ceartă cu nisipul
Că nu stăpânim vântul ce piaptăn-al ei val,
Îngândurați Carpații în râuri își plâng chipul
Și-ngrijorarea cântă pe-al pietrelor chimval...
Atâta lume-adun cu-a mea fereastră,
De-mi cresc sub frunte, codri de stamine
Care vânând petale-n zări senine
Desăvârșesc corola lor albastră.
Pe-aici murmură plopii legendele străvechi,
Prin brazi și pini e-n freamăt ecoul unei frici,
Se-aud povești cum iureș dădeau pe cai sirepi,
Cumani, mai apoi unguri, tătari cu aprig bici...
Vâslesc prin cumpene ce-s nimbul,
Căderii mele-n nesfârșit,
Sunt colb ce-l cerne-n sită, timpul,
Scânteie cu incert sfârșit...
Revarsă trandafirul aromele-i subtile,
E vaza o fântână care-mi răsfață gândul,
Rotite în pahar, tentații volatile,
Îneacă-n curcubeie durerile-mi de-a rândul.
Veniți, voi sfinte umbre din salba ce-a apus,
Că-i vis sau că-i trăire pe-acolo, nu ne-ați spus...
Cărarea noastră-n palmă, sculptată e de voi,
Cu punți peste prăpăstii, cu mal pentru șuvoi...