În mahalaua mea, o fată nebună,
ca o răbufnire molatecă,
în fiecare noapte trăgea cu praștia-n lună,
când orele două cerșea, lunatecă.
Fiecare piatră era un gând în care ochii își storceau lumina; cățărată pe colțuri de cer, plângând, chemări bolborosea.
Picioarele-i dansau în semilună
sub adormirile trupului din somn plecat -
deasupra mahalalei, fata nebună
își presară trupul înnegurat.
Câte gropițe îi numărau sânii, toate cu friguri i se umpleau.
Fata aceea asmuțea câinii și-mpreună ca o haită lătrau.
vezi mai multe poezii de: Benedict Corlaciu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.