1. Seara la marginea râului în inima întunecată a stufărişului văd câteodată chipul ei, al femeii pe care o iubeam: al femeii mele, care acum e moartă.
2. Sunt mulţi ani de atunci şi acum nu mai ştiu nimic despre ea, aceea care odată era totul, dar totul e trecător.
3. Şi era în mine ca un soc mărunt din stepa mongolă, concavă, cu cerul gălbui şi mare tristeţe.
4. Locuiam într-o cabană neagră lângă râu. Muştele înţepau ades corpul ei alb, eu citeam ziarul de şapte ori şi spuneam: părul tău are o culoare murdară. Sau: nu ai inimă.
5. Dar într-o zi, când îmi spălam cămaşa în casă, ea se duse la uşă privindu-mă şi dori să iese.
6. Şi cel care o bătuse până obosise, spuse: îngerul meu –
7. Şi cel care spusese: te iubesc, o conduse afară şi privi zâmbitor aerul şi lăudă vremea şi îi dădu mâna.
8. Pentru că ea era afară la aer şi era pustiu în cabană, el închise uşa şi se aşeză în spatele ziarului.
9. De atunci nu am mai văzut-o, tot ce a mai rămas din ea este micul ei strigăt, când se întorsese dimineaţa la uşă şi văzuse că era încuiată.
10. Acum cabana e putredă şi grinzile înfundate cu hârtie de ziar, iar eu stau întins seara lângă râu în inima întunecată a stufărişului şi îmi aduc aminte.
11. Vântul are miros de iarbă în plete, apa trece necontenit întru odihnă spre Dumnezeu şi eu am un gust amar pe limbă.
vezi mai multe poezii de: Bertolt Brecht
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.