Dac-ai fi auzit măcar o dată, clar şi sălbatic, acel sunet de-alarmă,
Dacă i-ai fi văzut pe cei din cart fugind, cu chipuri galbene de spaimă,
Dac-ai fi auzit pleoscăitul apei şi scârţâitul curenţilor bărcii de salvare,
Atunci ai şti ce simte marinarul când coechipierul lui cade-n mare.
Iar dacă n-ai auzit, şi numai pe pământ bătut sunt drumurile tale,
Departe de drumurile marinarilor, ar fi bine când vântul în rafale
Noaptea-ţi loveşte hornul să nu te sperii, nici când în cercevele
Izbeşte ploaia-n miezul nopţii sau lapoviţa iernilor grele.
E un pat gol sub teugă; am împărţit între noi sărmanul lui avut*
Iar el, rămas departe-n urma navei, în al spumei alb aşternut,
Se leagănă pe valuri încoace şi-ncolo, îmbrăţişând oceanul câtu-i,
Cu păsări plutind deasupra şi cu sumedenii de peşti dedesuptu-i.
Jimmie i-a luat tabacul; Joe, pelerina de piele unsă cu ulei;
Neddie, fularul care-i învelise gâtul vesel cu călduros temei,
Eu, cizmele marinăreşti; acum picioarele-mi pot să-nfrunte
Gerul. Aş fi-ngheţat, desculţ, dacă el mai zâmbea azi pe punte.
Nava a tras la dană-n port, iar voiajul e deja trecut;
Am făcut şi-am tăiat cărţile, sorţii vor face-alesul cunoscut;
Eu trebuie să-i duc soţiei vestea… vestea… eu sunt cel care…
Peştii…şi păsările…şi omul ei în mare!
* Una dintre vechile datini ale marinarilor din perioada de glorie a velierelor prevedea
împărţirea între membrii echipajului a lucrurilor care au aparţinut unui coechipier decedat
pe mare, iar prin tragere la sorţi era ales cel care trebuia să ducă trista veste familiei.
Trad. Petru Dimofte
vezi mai multe poezii de: Bill Adams
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.