Cel care se avânta deasupra norilor învolburați
Brăzdând văzduhul, râzând chiar de condori
S-a contopit cu pământul. Nu are chip, nu vede.
Cimitirul este verde și copiii înalță zmeie din hârtie.
***
Cataclismul n-a lăsat apărarea să-și spună cuvântul.
Neajutorați, oamenii piereau crezând că-i dus Pământul.
Viața zbuciumată ca valul mării în teribila furtună,
Sta îndepărtat de țărm lăsând la orizont doar spumă.
***
În noaptea târzie lângă crudul mormânt
Pâlpâie liniștit o candelă și florile plâng.
Numai crucea ce străjuiește la a ei frunte
Rămâne simbolul trecerii pe a lumii punte.
***
Plutea pe valurile uriașe un crâmpei dintr-un catarg
Mărturia unei existențe înecate în sălbaticul chin.
Doamne! Eu sunt prea mic și nu pot pe om să-l conving
Că este zadarnică truda de a schimba un singur destin.
vezi mai multe poezii de: FloricaGhigeanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Vă mulțumesc.
Îmi vine în minte vestita inscripție dantescă:
"Lăsați orice speranță, voi care intrați !" Ce mai glumă.
Trecătorule, îndepărtează-te cât poți de poartă
Și totuși, cât timp mai respiri trage speranță de viață.
FloricaGhigeanu (autor)
vineri, 18 martie 2016
versuri aparte, ce transmit. felicitari
lilly
luni, 22 februarie 2016