Să regăsesc o urmă de-amintire
a ‘celui vis pe care l-am trăit,
N-a fost nevoie de o opintire
că tu îmi ești în minte, negreșit.
A fost așa..., o apă izvorândă
din necuprinsul dor ce îl trăiesc,
Și răcorește focul din osândă
de a nu ști să-ți spun cât te iubesc.
Și este-așa..., o boare fără arme,
un cânt de greier către asfințit
ce învelește dorul care doarme
pe perna unui timp încărunțit.
Când note se ridică spre înalturi
să dezvelească Luna de-al ei scut,
rănit mă simt de amintiri ce-n salturi
atacă cu splendoarea din trecut.
Și mă trezesc spre ziua cea de mâine
flămând și de speranță răvășit,
Căci tu mi-ai fost și vin, îmi ești și pâine,
Platoul unei vieți fără sfârșit.
Așa că sper, sorbind eternitate,
ca Soarele să-mi fie un ștergar
ce-mi va păstra în razele-așteptate
un tratament la frigul capilar.
Și voi sorbi a zilei poțiune
știind că pe chindie, la final,
Mă voi caza-n a Lunii stațiune
să mă tratez de-un foc epilogal.
Ne-om regăsi din nou, în feerie,
trăind în doi al vieții tainic joc,
ca doi copii bolnavi de bucurie
ce n-au habar că viața-i un voloc.
vezi mai multe poezii de: blacks
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Da, din păcate sau din fericire, viața ne prinde pe toți, pe nesimțite, în plasa ei… Frumos… foarte frumos !
mirimirela
vineri, 01 iulie 2022