Primit-ai, VIAȚĂ, prin mandat chemarea
la tribunal să te prezinți îndat’?
Căci clipa e să-ți judecăm trădarea,
c-ai renunțat la propriul tău combat.
E viața mea un dor ce se avântă
până-n genunea gândului rebel,
iar zborul cu sclipiri se înveșmântă
să lumineze a-l dorului hotel.
Puterea unor gânduri azi răzbate
ca valul ce alergă neîncetat
să ducă a’ luminii nestemate
spre acel țărm de flori înmiresmat.
Cu degetul încrucișat spre ceruri
de-ar fi să jur, cum o făceam în școală,
Voi aclama din nou către eteruri:
EȘTI IREALĂ!
Ca nimeni alta ai adus privirii
un Univers pe care l-am visat,
Ca nimeni altul cupa fericirii
am pângărit-o cu al meu păcat.
Ti-aș oferi a mea deșertăciune,
Dar liniște în suflet n-aș avea
căci visul, cu a lui rebeliune,
m-ar sufoca cu iz de cucuvea.
Îți cer, Iubire, să mă prinzi de mână,
așa cum o făceai într-un trecut!
De ce, acum, când lumea se dărâmă
îmi dai Nimicul, gol de absolut?
Că nu ți-am mulțumit îndeajuns
e vina mea și-mi recunosc păcatul
și chiar acum o fac, dar tot pe-ascuns,
și-ți spun că te iubesc ca nimeni altul!
Lumea este o morișcă ce aleargă peste veacuri
și ne deapană-nainte tăinuite feerii,
Lăsând focul din necazuri să se-năbușe în bracuri,
ea ne încântă cu splendoarea ce-o găsim în reverii.
Neputința uitării
Într-un trecut am enunțat o lemă
șoptindu-ți ce simțeam în mod firesc,