Căci rămas-ai pe vecie umbra îngerului mort,
Când tot era despre tine și fusesei despre tot.
În adânc de ochi himerici văd prăpăstii mari și reci,
Și cu măiastrele aripi nu se poate să mai pleci
Peste vârfuri înfrunzite atingând cu geana stele,
Vrăjită de albul luciu fâlfâindu-le alene.
Cum se poate-a ta lumină să se stingă-atât de brusc?
Nu vorbi zadarnic dragă dacă n-are rost de spus.
Umbra lui ziua cu mine, iară noapte-n mintea mea,
Căci -nainte era viața și viața fusese ea,
Și la gura uscăcioasă dintre obrajii crăpați
Văd altarul făr' magie lângă stâlpii lui stricați.
Tu-mi surâzi, un spasm la pieptu-mi, dor de înger totuși mort
Însă stai! căci realizarea face dorului avort.
vezi mai multe poezii de: Negrescu Alexandru Gabriel
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.