Privirea mea, pierdută prin aburi de cafea,
e tristă, abătută, și caută ceva
prin timpul interzis: întoacerea la vis,
la noaptea cea din urmă, în care ai venit
când umbrele își curmă conturul alungit
și se petrec, în taină, spre lumea de mister,
îmbrac-o nouă haină, un dar trimis din cer,
și-apar din nou, ca vis, și totul e permis.
Sunt, încă, într-o stare în care n-am habar
de-a fost, dintr-o uitare, să mi te-apropii, iar,
sau te-ai crezut, prin timp, în vechiul anotimp,
în care ritualul din nopțile târzii
era iraționalul atâtor nebunii
în care, cu plăcere, adânc ne-am cufundat,
iubire și tăcere, atât cât ni s-a dat,
și nu a fost un vis, iar noi ni l-am permis.
Privesc, tăcut, cafeaua ce, sigur, s-a răcit,
și fumul de țigară ce urcă ... rătăcit.
vezi mai multe poezii de: Daniel Vișan-Dimitriu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Imi place!
maria
marți, 14 iulie 2015
E foarte patrunzatoare poezia ta.Imi place.
gabriela
marți, 14 iulie 2015
Superbe versuri! Foarte profund!
adina.e
marți, 14 iulie 2015