Un sultan cu barba aspră și pe-alocuri colilie,
S-a trezit c-o muscă beată la plimbare pe chelie
Și-a pocnit-o greu, cu sete, de-a făcut-o chiseliță,
Iar pe capul lui, o pată mirosea a șliboviță.
Am rămas în Fantas Gora
Singur-singurel, o vreme,
C-a plecat sătulă, poate,
De poeme.
Pe-un atol din Fantas Gora,
Eșuasem eu cu ea,
Pe un trunchi ce, dus de valuri,
Rezista.
Într-o noapte oarecare dintr-un an ce-a fost cândva,
M-am trezit cu o urare ce de-afară se-auzea:
“Omule cu versuri calde care-ți trec prin minte-ades,
Cum poți tu să lași smaralde ce-ar putea avea succes
Pe strada amintirilor cu tine,
Pășesc ades și simt că-mi ești un vis
Ce intră-n cerul meu și îmi devine
Cărare când mi-e drumul indecis.
Începură caii iarăși să necheze
Și să scurme glia care nu-i mai vrea,
Dar pe care-ntruna vor a galopa,
Nelăsând nici praful să se mai așeze.
Când mai vii, să m-anunți, Luna Plină s-o chem
Ca să pot desluși tot ce-n vise îmi dai,
Să-ți văd pașii plutind ca un vers de poem
Pe un țărm devenit colțul nostru de Rai.
Se așternuse ceața-n jurul meu
și nu vedeam de-i cerul plin de nori,
sau dacă, pe alei, sunt trecători,
ori singurul pierdut în ceață-s eu.
Văzuse într-o zi cum se deschide
O ușă ce-i era atunci străină
Și-n pragul ei, privirea ei divină
A coborât spre drumul vechi, de țară,
Cerea venirea nopții așteptare
Și-o așteptam pășind pe timpul meu
Cu pasul apăsând pe clipe, greu,
La țărmul plin de urme de uitare.