În coaja iluziei eterne
din nimic crește speranța
că poate sfârșitul nu-i sfârșit
că mai e un zbor nefrânt
o privire încă lucidă
un drum neumblat
și timp.
Gândul o crește copac
uneori e verde pădure
alteori nici frunză nu-i măcar
nici sămânță nu-i
doar în rotocoale amarul fum
tras dintr-o veche țigare
de un uitat muribund.
Animalele pădurii urlă-n cord
niciodată nu-i vară iarna oricât aș vrea
plouă peste tot în sânge și ochi
când înghițită de sfârșit
speranța moare și ea.
vezi mai multe poezii de: gabrielaa
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.