Mi s-au fracturat visele
sub greutatea unui prezent ciobit
în care iluzia întregului
își întinde aripile
Ninge disperat în noi
și afară frunzele se duc,
suntem pietre care se cunosc
dintr-un trecut.
Mi s-au revărsat ochii
dincolo de fereastra ce desparte
iarna de vară
și nu știu dacă am fost fericit sau trist
Mă dor oamenii
iviți răzleț în amintiri bolnăvicios de goale
prin colțuri neștiute de memorie
și vis
Mi-au crescut oameni în ochi
și nu știu dacă văd lumea
sau lumea îmi vede ochii orbiți și goi
prin care lumina intră ca într-o gaură neagră
S-au ascuns frunzele în mine
până la primăvara mea
zămilsită în zâmbet viu
murind tăcut apoi
Oameni de timp înzăpezit
S-au îmbrăcat ochii în fulgi
și s-au nins cărările până peste copacii
Aș întreba omida de e greu să zbori
............
dar cuvintele prietene nu-mi sunt
Vreau sa inteleg "de ce"-uri
dar vorbele nu s-au nascut pregătite
Știam căi asfaltate spre adânc,
dar le-am uitat
în zările timpului fără umbre
și ger.