O casă albă-n străzi dosnice
cu armonii de talangă.
Liniști suind iederi-nalte pe ziduri.
Tăcere-n care luceferii cresc.
Și adolescență cu trup smerit înflorind umbre de-a lungul rochiei;
Ar fi fost o întârziere de flaute prelungi între geamuri cu mușcate bătrâne; între priveliștea grădinei răcoroase, între dumbrăvile adânci din noi.
Sară de sară luna ar fi fost înger halucinat
grăbit să ne poarte caleașcă;
și mânile tale ar fi ajuns mânile ei,
și n-aș mai fi știut deosebi lumina.
Ar fi fost o sfâșiere de transparențe și zori; corn
de lună întârziind singurătăți brune, crai nou secerând arginturi vechi.
Știu, în serile acelea te-ai fi urcat în despletirea fără de seamăn de unde fiecare revenim arhanghel sau stea.
Azi plâng basmul, amar să plângi
neîmplinită armonie de talangă; și-n zbuciumul
de talăngi adânci, scutură-te jale, usucă-te creangă.
vezi mai multe poezii de: Camil Baltazar
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.