Cina cea de taină-n sură
sară lăcrimând pe streșini clare,
când luceafărul fu cuminecătura
ultimă a nopții de mărgăritare.
Noaptea când sui albastre danii, stelele în înțeleapta irosire fostu-ni-au apostoli la împărtășanii, luminișuri spre desăvârșire.
Mâinile împreunate-n caier nevăzut depănat-au scări de lapte și tăcere înspre lună: gândurilor așternut; trupurile fost-au sufletelor albe laicere.
Și-am tăcut în așteptare deopotrivă închizând în pleoape taine grele.
Fruntea
Domnului pe-aproape, milostivă lumina copilărește cu inele.
Greu genunchii-ncovoiați — osana spus-au sângerând broboane.
Sufletul crescu cât în durere rana,
Domnul se-nălța-n bulboane.
Și ai fost atâta fără de umbrire încât fiece privire fu o stea trecătoare-n nemurire.
Cinei cea de taină - amintire slovenescu-i; când sunt zorii de rubin înălțatu-ni-a înceată nesfârșire a curatei logodiri - amin.
vezi mai multe poezii de: Camil Baltazar
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.