Marș greu - Camil Petrescu
Adăugat de: Adina Speranta

De nopți întregi luptăm din greu
Cu praful sec și setea,
Cu depărtarea neagră și perfidă.
Ni-e trupul în sudoare fiert,
Și-adânc prin tarâna lichidă,
Ca printr-un vad de heleșteu,
Târâm picioarele
Istovitor,
Inert.
Și ca o caravană prin deșert,
Care se pierde sufocată
În norii de nisip rătăcitor,
Prin negura de pulbere uscată,
De-abia mai răsuflăm
Căci din greoaie valuri sure,
Care ne-apasă tot mai greu pe cască,
În nări ni s-au clocit depozite impure,
Ca rămășițe-n filtrurile vechi.
Treptat,
Pe pleoape, pe obraji și pe urechi
Ni s-a cernut o mască
De catifea de praf,
Ce se coboară-adeseori
Pe ochii moi de lacrimi de urdori.



Cu toate că beșicile ne-nfig în carne ținte,
Sleiți noi ducem înainte
Picior după picior,
Împleticit
Stăruitor.
Nu știm
Nici unde mergem,

Nici unde ne găsim.
Alăturea de fiecare dintre noi,
La dreapta sau la stânga,
În față sau în spate,
Sunt alții,
De care ne lovim mergând,
Când ranița alăturea ne-abate.
De nopți întregi prin pulberea uscată
Și mai înecăcioasă decât fumul,
Mărșăluim spre miazăzi
Și
Cu cât mai mult înaintăm
Cu-atât mai lung e drumul.
Sleiți de sevă, sclerozați
Și sufocați de-atâta mers în turmă,
Noi ne mișcăm împinși din urmă,
Cum valurile unui rău se-mping
La vale unul pe-altul;
Și pe șoseaua grea de praf
Ne scurgem în coloană, fără șoapte,
Ca apa unui fluviu în noapte.
Înaintăm necontenit fără s-ajungem,
Deși lăsăm în urma noastră
Păduri și sate
Culcate, înecate-n întuneric.
Trudiți de-o sete arzătoare de holeric,
În noaptea fără de hotar
Mișcăm întruna,
Aproape în zadar.
Din când în când,
Când traversăm vreun pod,
Simțim pe rând,
Picioarele scăpate din năvod.
Întindem pentr-o clipă gâtul
Și iarăși ne reluăm săritul
Comun, de uriaș miriapod.

Târziu, spre-a doua zi,
Când prinde să se stîngă al nopții candelabru
Un martor ar înmărmuri:
Mulțimea adormită în coloane
Se mișcă totuși ritmic și macabru,
Ca o strigoică încaputare de organe.
Sunt zorile sau prafu-a devenit mai alb?
Ieșim cumva din haos?
Un șuierat
A descărcat magnetul
Care lega tiranic caravana.
Pentru repaos,
Coloana
S-a prăbușit în marginea șoselei,
Ca o fantoșă căreia i-ai scos scheletul.
Ca-n tintirim
Ne îngropăm,
Ne odihnim
Și fără nici o vorbă ne privim
Cu fețe descompuse de cadavre,
Schimbând surâsuri palide de javre
Domesticite, pocăite, resemnate.
Cum praful a-nceput să cadă,
Ce e părelnic abur să se vadă,
Și cum zăcem așa grămadă,
Mulțime
De brațe și picioare anonime,
În frăgezimea zorilor de rouă
Sub razele prelungi de răsărit,
Din depărtare de-ai privi,
Ți s-ar părea că-n șanțul lung a năvălit
O specie gigantică și nouă
De viermi masivi și cenușii,
Un alt semnal,
Noi tresărim
Și iar pornim.
Câțiva nu pot să se mai scoale.

Zadarnic ofițeri
Le dau târcoale,
Strigând la ei.
Li-s ochii albi ca scrumul
Și trebuie să-i creadă.
Rămân pe lângă șanțuri presărați.
Ca o cireadă
Care-și presară trecerea prin sat,
Nepăsătoare lepădând resturi, dovadă,
Coloana uriașă înseamnă-n urmă drumul
Cu cadavre de soldați sfârșiți ca scrumul.



vezi mai multe poezii de: Camil Petrescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.